Jina langu ni Enock Maregesi na ningependa kukwambia kisa kidogo kuhusiana na bibi yangu, Martha Maregesi. Mwanamke huyu alikuwa mke mwenye upendo usiokuwa na masharti yoyote. Alikuwa mama na bibi aliyefundisha familia yake umuhimu wa kujitolea na umuhimu wa uvumilivu. Ijapokuwa hakupendelea sana kujizungumzia mwenyewe, ningependa kukusimulia kisa kidogo kuhusiana na hadithi ya maisha ya mwanamke huyu wa ajabu katika maisha yangu.Bibi yangu alizaliwa katika Kitongoji cha Butimba, Kijiji cha Kome, Kata ya Bwasi, Tarafa ya Nyanja (Majita), Wilaya ya Musoma Vijijini, Mkoa wa Mara, katika familia ya watoto kumi, mwaka 1930. Alisoma katika Shule ya Msingi ya Kome ambako alipata elimu ya awali na msingi na pia elimu ya kiroho kwani shule yao ilikuwa ya madhehebu ya Kisabato. Aliolewa na Bwana Maregesi Musyangi Sabi mwaka 1946, na kufanikiwa kupata watoto watatu; wa kiume wakiwa wawili na wa kike mmoja. Matatizo hasa ya bibi yalianza mwaka 2005, alipougua kiharusi akiwa nyumbani kwake huko Musoma. Hata hivyo alitibiwa hapo Musoma na Dar es Salaam akapona na kuwa mwenye afya ya kawaida. Lakini tarehe 19/10/2014 alipatwa tena na kiharusi na kulazwa tena katika Hospitali ya Mkoa ya Musoma, ila akajisikia nafuu na kuruhusiwa kurudi nyumbani – lakini kwa maagizo ya daktari ya kuendelea na dawa akiwa nje ya hospitali. Tarehe 29/10/2014 alirudi tena Hospitali ya Mkoa ya Musoma kwa tiba zaidi, lakini tarehe 4/11/2014 saa 7:55 usiku akafariki dunia; akiwa amezungukwa na familia yake.Dunia ina watu wachache sana wenye matumaini na misimamo ya kutegemea mazuri, na wachache zaidi ambao wako tayari kugawa matumaini na misimamo hiyo kwa watu wengine. Nitajisikia furaha siku zote kwamba miongoni mwa watu hao wachache, hata bibi yangu alikuwemo. Msalaba uliwekwa wakfu na Mwenyezi Mungu baada ya mwili wa Yesu Kristo kuning’inizwa juu yake. Kwa kuwa bibi yangu ametanguliwa na msalaba, msalaba utamwongoza mahali pa kwenda.
Enock Maregesi
„Anticarul nu pierdu ocazia să-i relateze pe larg cum venise Georgeoiu întâia oară la Capșa în căutarea poetului, știind că acesta trecea zilnic pe-acolo, trebuia să semneze un contract important. Era seara, pe la șapte și ceva, în local nu se afla niciun client. Directorul editurii se așezase la o masă, chiar în mijloc, și comandase un pește și o sticlă de vin, negru! Închipuie-ți tu!, vin negru la șalău, era șalău, mi-a spus chiar el! Georgeoiu mânca, sorbind încet vinul, în așteptarea poetului, și la un moment dat, văzând că acesta nu mai apărea, îi făcuse un semn cu degetulș lui Spiridonachis, semn cu degetul! Oberul se plimba nervos de la un capăt la altul al salonului, și Georgeoiu îl întrebase când vine domnul T., -era opt, nici opt. Spiridonachis trecuse pe lângă masa lui în culmea iritării, și-i răspunsese din mers, fără să se oprească, Domnul T. trețe pe la douăsprezece, bea o cafea și pleacă! dând informația asta despre poet ca un șef de gară despre un expres internațional de noapte, a cărui oră de sosire toată lumea o cunoaște, și numai un mocofan ca Georgeoiu habar n-are, un mitocan în localul lui și care mai bea și vin negru după șalău, și mai și zdrobește și peștele cu furculița, ca pe o tocana de cârciumă, fără să puie mâna pe cuțitul cuvenit, numai fiindcă o fi auzit el dracu` știe unde că nu se bagă în pește cuțit! Directorul se întorsese cu scaun cu tot ăn direcția în care grecul pornise furios printre banchetele și scaunele căptușite cu un pluș obosit, pe care se lăfăise aproape un secol „monstruoasa coaliție, întrebndu-l de ce era atât de supărat, pe tonul acela al lui, bonom, popular, pe care Chiril îl cunoștea atât de bine. Spiridonachis se oprise pufăind pe sub mustăți și îi inșirase pe loc motivele, profitând de faptul că în salon nu se mai afla nimeni, altfel, pretindea Brummer, grecul nu și-ar fi permis. Georgeoiu îl înjurase urât, dar urât de tot,-spunea anticarul-, asemenea vorbe nu mai răsunaseră în localul acela ce păstra în pereți ecouri ilustre, replici memorabile, sau, ca violență, cel mult câte un gest bine studiat acasă, în fața oglinzii, cărți de vizită schimbate în vederea duelului din zorii zilei următoare, în pădurea Băneasa. Spiridonachis chemase miliția. Georgeoiu nu se intimidase deloc și rămăsese pe poziție la masa lui. În nici cinci minute apăruse un reprezentant al forței publice. Văzând promptitudinea acestuia, grecul se răzgândise. Nu era el omul să umble cu pâra. Spre surprinderea lui Georgeoiu, Spiridonachis îi spusele omului legii că avusese un incident „cu o persoană, dar că între timp plecase. Asta-i plăcuse democratului director al editurii, și, cu jovialitatea sa, îi ceruse Oberului scuze pentru înjurătura urâtă. Grecul se înclinase țeapăn, adică el, ca santinelă la bariera claselor, era gata să înțeleagă orice insultă și să accepte scuzele, deși un domn adevărat-și acest lucru de asemeni ar fi trebuit să-l învețe omul acela gras și vulgar din fața lui-nu cere niciodată scuze unui chelner. Invitat să ia loc la masă, Spiridonachis nu-și îngădui, „-de ce?-se mira Georgeoiu-hai să fim prieteni!, de un` să știu eu aiurelile de aici, eu m-am născut în mahalaua Ploieștiului, domnule, eu sunt proletar, neam de neamul meu n-a mâncat la Capșa, așa că, dă-mi voie, asta-i situația istorică!
Constantin Ţoiu